Solaris - Tarkovski

Iată un monolog foarte drag mie, din filmul Solaris, al celebrului regizor rus Andrei Tarkovski. Acest film a fost făcut după romanul cu același nume al lui Stanislav Lem.



De câte ori manifestăm milă, ne eliberăm sufletele. Poate e adevărat... Suferința face ca viața să fie cenușie și suspicioasă.
Nu... Nu cred asta... Nu voi accepta asta... Se poate ca ceea ce nu este indispensabil pentru viață să fie, într-un anume sens, dăunător? Nu... nici asta nu e adevărat. Pur și simplu nu-i adevărat! Îți amintești suferința lui Tolstoi, legată de imposibilitatea de a iubi umanitatea în general? Cât timp a trecut de atunci? Nu-mi dau seama, ajută-mă!
Să presupunem că eu te iubesc pe tine. Iubirea e ceva ce putem simți, dar niciodată explica. Cineva poate explica doar ideea. Iubești ceea ce poți să pierzi: pe tine însuți, o femeie, țara... Nici până astăzi umanitatea, lumea, n-a găsit calea spre iubire. Suntem atât de puțini! Poate motivul pentru care suntem aici este să înțelegem, pentru prima dată, ființele umane ca un motiv pentru a iubi?

sursa imaginii și despre film: http://rogrup.net/forum/topics/solaris-1972